sunt atât de naiv încât am crezut
că voi salva concertul dacă voi călca pe vârfuri
iar privirea îmi va sta țintă numai la ușă
cu gândul că dincolo lumina e mai puternică/inima
mai ușoară

*
știi mamă
tu mi-ai zis mereu
că lumea e ca un pian
iar clapele oameni
albi sau negri așezați atât de tacticos
încât pianistului să nu îi fie greu să cânte

spectacolul e superb
în fiecare zi alte note alte game
uneori ajung și eu pe câte un portativ
iar inima îmi fuge nebună peste toate clapele
și îmi zic că a venit momentul să se audă
și țipătul meu/ dar nu
pianistul îmi mângâie creștetul și mă face
un simplu semn de tăcere între furtuni

*
azi am învățat să calc apăsat și e bine
las urme tot mai adânci
unele atât de adânci încât devin morminte
pentru durerea ce mi-ai lăsat-o când ai plecat
și îmi vine să râd când mă gândesc
că am vrut să mă pitesc sub brațul tău
să fiu una cu umbra ta și ca un laș să fug...

acum am umbra mea și îmi place
un singur lucru mă mai întreb
clapele au voie să cânte la pian acolo?