imi zic
gata cu aceasta frică neagră
pufoasă moale
ce se întinde ca o a doua piele


gata cu diminețiile
în care doar cafeaua îmi mai tine loc de respirație
ticăitul insuportabil al vieții


aș putea trăi bine mersi până
la o sută de ani
să-mi lungesc picioarele
de atâta târâre
brațele mele brațele mele
scara-n spre mine


dacă nu ar fi acele zeci de minute
in care luciditatea se cuibărește tăcută
un al treilea ochi în încăperea obscură


dacă nu ar fi încă de descoperit hieroglife
să am soarta profanatorilor de morminte


atunci poate frica aceasta
iși va crește singură unghii
vopsindu-le cu propria sevă