În realitate
(dacă realitate
se poate numi)
memoria și imaginația
lucrează și devin
adîncul uneia
în cealaltă

și
chiar dacă
"imaginația este
anterioară memoriei"
vei trăi numai
"această viață parțială"
și fragmentată - parcă
în tot atîtea trepte

spre
"superlativul absenței"
care într-un fel
face evident faptul
că a trăi înseamnă
a imagina

a imagina
mereu altfel
ceea ce trăiești
și-n același timp
te trăiește?