Acolo vroiam să rămân, în livada de pruni,
să nu mai cobor niciodată la vale,
unde rana tatălui meu creștea și creștea, adâncă și largă
în ea prăbușindu-se toate casele
drumurile desfundate, turmele de oi și mieii abia fătați,

mă ghemuisem la rădăcina pomului cu seve circulând spre un soare
atât de limpede încât i se vedeau petele și crăpăturile
din care țâșneau furtuni magnetice,

adevărate mărgăritare îmi păreau mugurii perfect rotunzi,
iar în punctul cel mai de sus al cerului o ciocârlie scotea țipete
ce lunecau în jos devenind cântece,

nu-mi puteam rupe ochii de la seninul cerului,
îmi venea să împing toți bolovanii la vale,
să astup rana din care mustea sângele tatălui meu
încă viu, încă privind cu nădejde
mielul adus la patul lui înclinat spre genune,

în ziua aceea cu flori de prun deasupra capului
îmi venea să strig
tată, ni se apropie sfârșitul,
și ție și mie și ciocârliei și soarelui!
îmi venea să adorm sub copac în poziție fetală,
nu m-ar fi căutat nimeni,
nu m-ar fi găsit nimeni pe iarba tânără,
unde sufletul meu se întoarce și azi
să revadă coșmarul cu mărgăritare