Primii mei colegi de clasă,
când am fost dat la oraș,
nu mi-au zis: vino la masă,
m-au tratat ca pe-un codaÈ™.

Umilința mi-a fost mamă,
am sorbit la sânul ei
lapte subțiat prin vamă
pentru anii vieții… grei.

În liceu, aceeași soartă.
M-au făcut să sufăr mult…
m-așteptau ștrengari la poartă,
ei să-mi cânte, eu s-ascult.

Nici în sat n-am fost eu primul,
ultimul din primii cinci;
înghițeam cu greu veninul
că-n picioare-aveam opinci.

Ascultam, n-aveam ce face,
vorbe cu-înțeles meschin.
Cântul lor putea preface
un nevinovat destin?

Nicidecum. Un cuib al urii
n-a fost ținta mea nicicând,
iar din rodu-învățăturii
dau la alții c-un bun gând.