Acolo unde marea cu pământul se uneau,
Eu îmi aținteam privirea spre cerul plin de stele,
Era o noapte tânără, și valuri grele,
Cu furie, de diguri se izbeau.

Atunci speram ca dragostea-mi neîmplinită
Din hăul neputinței se va ridica
Și, în vreun fel, dorința mea neobosită
Concretizarea își va câștiga.

Pe boltă, discul diafan
Scălda nisipul într-o lumina fină,
Și umbre, din cerul de rugină,
Se reflectau pe solul de mărgean.

Iar eu visam că nimfa-mi aurită
Din spuma mării se va închega,
Sfințindu-mi viața cu prezența ei dorită,
Și revărsându-se în viața mea.

Era, doar, visul unui pictor de cuvinte,
Care odalisca și-o ruga să vie,
Să i se așeze-n față, el trupul să i-l scrie
Cu litere, într-o idilică grafie.

Eu mai demult, de la părinți știam,
Că de dorești puternic să obții ceva,
Din lutul gândurilor dorința se va întrupa,
Și atunci, pe măsură ce mai mult visam,
Voința reprezentare își găsea.

Din mustul clar-obscur al mării noaptea se hrănea,
Și din lolita pală o jună sobră devenea,
Iar valuri calde, de aur negru, malul îl scăldau,
Purtând cu ele visuri iubiților ce o visau.

Nu poți iubi zeițele de unul singur, știu,
Și nici talazuri să ți le aducă-n dată,
Și apoi, nu există vreun om viu,
Care să spună că le-a mai văzut vreodată.

Iar dacă pe trepte de tsunami Zeița ar cădea urcând,
Și ar amara acolo unde soarele răsare,
Atunci chiar nimănui nu i-ar veni prin gând
Că-i este destinat cu ea să se însoare.