Îmi port coroana de sârmă ghimpată
Și sângerez…
Râuri roșii de suferință se preling
Pe trupul meu vânăt
Până ajung în noroiul în care mă scald
Și eu aștept pe Mesia…

Aștept din ziua în care Îngerul Morții
M-a vizitat și mi-a spus
‚, Poeții mor singuri, închiși în Temnița Depresiei, poetule,
Nimeni nu-i salvează. ’’

Dar eu vroiam să fiu salvat…

Așa că am așteptat
În ploaia torențială, ud și trist
Pe câmpul de ciulini, cu sufletul zdrențe
Prin gări pline de vagabonzi, obosit și scârbit
Prin parcuri printre îndrăgostiți, solitar și rece

Mesia n-a venit.
M-am săturat să aștept!

Nu mai veni, Mesia!
Mi-am făurit o împărăție întunecată
În care eu sunt suveran
Iar coroana asta de sârmă ghimpată
E simbolul urii mele… față de tine
Nu mai vreau să fiu salvat
Îmi îmbrățișez destinul
Iar muzele mele îndoliate
Mă sărută cu buze de gheață
Îndemnându-mă să scriu versuri tragice
Ca plânsul unui copil rămas orfan.

Te urăsc, Mesia!
Eu voi muri în temnița depresiei mele
Iar tu în temnița fantasmelor tale
Despre o lume a iubirii perfecte și a viselor împlinite.