Colind timpurile vieții fără să îmi număr pașii
Þintuit pe-o cale strâmbă și de bunii și de lașii;
Spre Grădina Fericirii zilnic lupt să-naintez,
Zilnic, necuvântătorii, mă silesc să deviez.

Căile de aur negru sunt pavate întâmplător,
Pline sunt de chin și ură ca destinul muritor,
Nici e gotic, nici baroc, nici e artă futuristă,
Calea ce mi-a fost sortită e-o cărare mult prea tristă.

În Grădina Fericirii îmi sunt închise sub lăcată
Tot ce n-am avut nicicând și-am dorit o viață-ntreagă;
Sunt prietenii pe care mi-i doream în viața eu,
E căldura și speranța focului din șemineu.

Numai să mă ierte timpul, o, himeră, cât m-ai ros!
Sunt atâția ani de zile, de când umblu păgubos,
Bâjbâiesc cu pași nesiguri prin lumină, dar mi-e noapte,
Iar Grădina Fericirii parcă e tot mai departe...

Tagma celor duși de soartă, păgubiții filantropi,
Mai respiră și prin mine și prin calea mea cu gropi.
Sunt închis în labirintul, ce mi l-au grefat ei mie,
Iar Grădina Fericirii, încet, devine o utopie.

Nopțile mi-aduc neliniști, frământări și somn deloc,
Zorii îmi redau puterea să pornesc, din nou, din loc...