Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Fața lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, așa-n neștire,
Căci mai toți amorezații, care-n cale mi-au ieșit
M-au făcut să-mi piară pofta și dorința de iubit.
Fața lor este sau pală sau deodată înroșită
De-o roșeață ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă știu ca să roșească,
Mutra lor este stângace și încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă și-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste și mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum și de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putință! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Așadar, cât mai sunt încă, în a vieții mele floare,
Nu risipiți a mele visuri! Ah! lăsați a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudați
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furați?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luați făr’ de milă!
Dați-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri și să nu simt că roșesc.
Dați-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca și-un suflet nepătat.
De defectele femeii dați-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a ști
Farmecul ce naște-n mine și puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaște! – În dorința cea mai mare
De-a trăi în mulțumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă ușoară și-al meu suflet nepătat!