spovedește-te de cămașa ta albă de in
care se înnoadă exact între coastele mele
acolo unde am mai multă nevoie de aer

(de opt ori m-am răzgândit.
de șapte ori am trișat)

am mâinile pline de ochi larg deschiși cu pupila răsucită
îi port cu mine peste tot

ochiul zilei de vineri e orb. nu mai am rugăciuni
(doar lemne și-un cuțit)
mă sprijin de lucruri vândute
care nu mi-au aparținut niciodată
să nu mă întrebi nimic de ochiul cu care încep ziua de joi
când nu am altceva de făcut decât să sterilizez gurile
cu care-mi repeți că toți greșim înaintea lui Dumnezeu
că va veni ziua în care voi căuta cărți de colorat realitatea și-mi voi converti tăcerile la monogamie

(întotdeauna vinerea întârziu la ultima cină)
cu fân uscat îmi vindec ridurile să nu mai fiu frumoasă
pentru ca joia să ne iubim precum cele douăsprezece seminții
curgând de jos în sus ca un echilibru între două călcâie între două absențe care palpită

mirosind a trădare ochiul zilei de miercuri frânge pâine nedospită
religii sălbatice se opresc să cerșească agrafe
să-ți prindă în păr anunțuri cu reveniți în trei minute
nu mai avem loc pe primul rând lângă femeile căsătorite

(miercurea mă privesc în fântână.
treizeci monede de argint)

cel mai înțelept este ochiul pe care-l port marțea
când împart vina rușinea și păcatul cu toate păsările
dezlegate pe pământ
îmi ridic ochii la cer ca și cum
aș strânge în brațe un trup de copil
care mă golește de tine de mine
ca și cum aș spăla farfurii conversând luna nouă
în miros de pictură pe sticlă
(marțea gătesc pentru prânz pește nevertebrat)

lunea am ochii închiși
precum o cameră de hotel după schimbatul lenjeriei
(sunt la treizeci și trei de pași de zgomotul scrumierei căzând pe podea doar în noaptea în care te lași de fumat)

cămașa ta albă de in proaspăt spălată pentru ziua întâia
precum buzele golind un pahar de vin în plină stradă