cobori. aștepți. destinul decide.

sunt atâtea alte direcții spre care ar putea călători.

vei recunoaște ochii. iar dacă părul îi ascunde vei recunoaște negreșit zâmbetul.
însoțit de mersul acela șovăitor al provincialelor sosite întâia oară în capitală. și
simți că-i e teamă. de tine. dar mai ales de scări. la capătul lor se întinde o lume
ostilă. își strânge umerii. parcă ar țipa scurt. cum ar țipa un pescăruș nimerit sub
pământ din greșeală.

umbra ei e mai întunecată decât a celorlalți. neonul murdar îi conferă strălucire
de sare. galbenul acela purtat de statui. născut din ploi din noroi și mizerii de
păsări. dacă nu ar zâmbi dumnezeiesc ai crede că e un os de pește lepădat de
negre pisici. în care-au suflat copiii să cânte. și nu au reușit.

vreun picior te-ar putea răni. nu-ți pasă. abia când te așezi pe trepte se liniștește.
fără să te privească direct înțelege că scrii. sau că desenezi. e limpede. mâna ta
peste acel caiet vindecă. înlesnește. alină. dacă nu te-ar trăda zvâcnetul tâmplelor
ai părea invalid. unii chiar îți oferă mărunțiș din compasiune.

altminteri nimic exterior nu-ți trădează sinceritatea. probabil
la suprafață fiind
ai trece drept spălător de parbrize

nu nu m-am îndrăgostit de-o străină acesta a fost
un gest banal
portretul unei muze
toți bărbații pe care i-a cunoscut au dorit-o
la brațul lor

sau măcar tăvălită