Trupul meu e o rană,
ochii mei sunt de nor
când mâna este o cană
plecată pe-o șoaptă de dor...

Trupul meu nu e cântec,
sufletul mi-e numai durere...
Gura mea e descântec
tăcând în liniști de miere.

Te-am pus icoană la grindă
și vamă dau unui vis
când luna iar îmi colindă
cu vaier drumul nescris.

Trupul meu e fântână
cătându-și izvorul în noapte
și mâinile împleti-vor cunună
pe zările tale de deșarte...

Trupul meu e de floare.
Trupul meu e de cer.
Trupul meu fără soare
mă doare veșnic de ger.

Și gura și ochii se duc
spre cuiburi goale de cuc
și geamătul surd mai adastă
la sângele-oprit să se nască

în gesturi care parcă se frâng
și spațiu și timp iar mă strâng.
Nu-i frig și nu e nici cald.
E doar negru închis în bazalt...

Nu-i astăzi și nu e nici mâine...
Ne ducem pe drumuri de câine
să furăm ce nu e al nostru,
să plângem clipei nerostu`...

Nici întuneric nu e... nici lumină.
E doar drum bătut fără vină.
Nu e nici calm nici furtună...
Doar vântul ce între noi sună...

Doar vântul ce între noi sună...

Lelia Mossora
27 iulie 2004