Poate visezi cum plânge toamna,
Cum cornul lunii mi-e tras pe rădăcină-
Atât cât între cer și malul tău
Să port în iriși aburi de lumină.

Poate visezi cum trece toamna,
Cum sângerează inima-n veșminte,
Cum cade lacrima în manuscrise
Și-alunecă amar silaba în cuvinte.

Poate visezi! Parcă am fost… nicicând!
Se rup din ganduri zboruri spre tăcere.
Murim câte puțin în fiecare frunză
Și răsăritul se clatin-a durere.

A trecut toamna. Clipele foșnesc
Și depărtarea a-nceput să se aștearnă.
Îți tremură somnanbul pe tâmplă uitarea…
Poate visezi că te dor și mi-e iarnă!

Ileana Popescu Bâldea