Când vei putea să ții, fără durere,
cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai un semn - ca o speranță,
celeui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare - tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe țărm, el va aprinde foc
din credincoasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul
spălându-și inima în mare.