Eu sunt cel care aprinde felinarele
pe această stradă pustie,
sperând, totodată, ca noaptea pe care vreau să o înving
să nu ne fi intrat deja în inimi.


pavajul pe care o să mă pierd
a îngropat civilizația.
sunt atât de sigur pe mine,
încât nici nu verific cum va arde focul pe care-l înalț.


sunt rebel pentru că așa am cunoscut eu adevărul,
iar acum, în lumea asta, nu mai am încotro.


totuși, în sufletul meu simt că timpul nu trece,
dar nu știu cât va dura acest sentiment.


pământul din trup îmi pune încă putrezire și umbră
pe suflet.
știu că după previzibile dileme rezolvate
femeia este o chestiune totuși simplă,
dar nu înțeleg nici azi de unde
și nici de ce
trebuie să fie
neapărat
înălțarea aceea…


niciodată nu uit, niciodată, tot timpul privesc
liniile ei curbate și pline de sociale oportunități.
probabil o coincidență…
toate înclinările îmi bucură visul,
dar întruna refuz înțelesul că aceasta ar fi realitatea.
m-am săturat de viața între pix și pană!


sensul aparentei noastre singurătăți este Dumnezeu.
din punct de vedere social, e un sens ascuns,
din punct de vedere al bunului simț – unul evident.
omenirea și visele ei mă binedispun.