suntem oglinzi
în care nu privim destul de des,
dar în care se reflectă mereu alte și alte imagini.
eu sunt o oglindă
în care te uiți tu
în care se uită el
în care se uită ea și voi și ei și ele.
de-a lungul timpului, au trecut pe lânga ea
fel și fel de oameni-oglinzi, care au lipit de ea câteva părți, unde au avut ei chef. au mai șlefuit-o pe alocuri,
au mai șters-o de praf.
însă un cutremur a venit pe neașteptate
și oglinda mea s-a spart.
iar acum nu mai reușesc ca altă dată, să potrivesc bucățile la locul lor.
dar care-i locul lor?
unde se lipește iubirea?
și unde se lipește ura?
curios, observ că se lipesc chiar una lânga cealaltă.
acum îmi dau seama că unele părți nu se potrivesc deloc.
dar îmi amintesc că nu sunt ale mele.
le-au lipit oamenii,
doar ca să se reflecte mai bine în oglinda mea.
sau doar ca oglinda mea să fie mai prezentabilă.
când o să termin de lipit,
voi avea o oglindă cu multe părți lipsă, o oglindă ciobită și prăfuită.
unii vor privi în ea și vor râde.
alții nu.
însă eu o voi iubi, pentru că va fi exact cum îmi doream dintotdeauna să fie: incompletă, imperfectă.