Crina Coco Popescu, alpinista româncă în vârstă de 16 ani, reprezentantă a Federației Române de Alpinism și Escaladă a participat în perioada 24 decembrie 2010 – 26 ianuarie 2011 la expediția internațională organizată de Seven Summits Club, condusă de alpinistul rus Alex Abramov, expediție care a avut punctul de plecare în Punta Arenas – Patagonia chiliană.

În urmă cu șapte luni m-am despărțit virtual de tânăra alpinistă, cu promisiunea de a ne reîntâlni în paginile publicației ACUM, după încheierea cu succes a acestei expediții, pe atunci în fază de proiect.

CD: Seven Summits reprezintă circuitul celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent: Aconcagua (America de Sud), McKinley (America de Nord), Carstensz Pyramid (Australia și Oceania), Elbrus (Europa), Kilimanjaro (Africa), Everest (Asia), Vinson (Antarctica). Pe data de 4 ianuarie 2011 ai atins cel mai înalt vârf al Antarcticii – Mt. Vinson – 4897 m – al șaselea în palmaresul tău. Această reușită reprezintă un nou record mondial de vârstă pentru România. Ai devenit astfel, cea mai tânără alpinistă din lume care ajunge pe acest pisc. De asemenea, ești și prima alpinistă din România care reușește ascensiunea lui Mt.Vinson.
Povestește-ne câte ceva despre această ascensiune. Cine au fost coechipierii tăi? Cât de dificilă a fost escaladarea?

COCO: Pe Mt. Vinson am fost într-o expediție organizată de 7 Summits Club Rusia, care a fost formată din Alex Abramov și Max Bogatyrev din Rusia, Mario Trimeri din Italia și cu mine. Alex și Mario mai fuseseră pe Mount Vinson, ambii având în palmares circuitul Seven Summits, iar Max îl încheia acum prin această ascensiune. Eu aveam informații din România despre Vinson de la ceilalți trei alpiniști români care fuseseră în expediții diferite pe acest munte: Constantin Lăcătușu, David Neacșu și Tulit Zsombor. Îmi imaginasem traseul de parcurs și eram pregătită pentru ascensiune. Realitatea nu a fost mult diferită de ceea ce-mi imaginam, deși când simți clima de acolo, calitatea gheții și lungimea pantelor de urcat este cu totul altceva. A fost o ascensiune lungă, de aproape 12 ore, dar nu mi-a pus probleme deosebite, mă așteptam la o zi lungă de vârf. După aproape 18 ore de la plecare eram din nou în tabăra de vârf, fericită că am reușit să-mi îndeplinesc primul obiectiv al expediției în Antarctica.

CD: Cum te-a întâmpinat “continentul înghețat”? Cât de frumoasă este Antarctica văzută prin ochii unei tinere alpiniste?

COCO: Antarctica e un continent cu totul special. Eram tentată să-l compar cu Alaska în zona McKinley, unde fusesem în iunie, știind că, fiind vara australă, va fi lumină permanent, că vor fi întinderi nesfârșite de gheață, temperaturi scăzute și vânturi puternice. Când am ajuns în Antarctica și am coborât din avionul Ilyushin (care ne adusese din Punta Arenas și din care nu puteam vedea afară, fiind un avion de transport marfă transformat pentru persoane), am luat întâi contact cu o gheață specifică acestei zone, numită “blue ice“, o gheață foarte dură și alunecoasă, transparentă, în masa căreia poți vedea bule de aer. Apoi am văzut soarele care se rotește pe boltă într-un cerc, cam la 30 de grade față de orizontală, și care este umbrit foarte rar de nori, aici fiind de fapt o zonă deșertică, cu doar 3 cm de zăpadă anual. În schimb, soarele este frecvent ascuns de furtuni sau nebulozitate, ceea ce face ca temperatura să scadă în aceste momente sub minus 40 de grade.

CD: Seven Volcanoes reprezintă circuitul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent: Elbrus (Europa), Kilimanjaro (Africa), Damavand (Asia), Giluwe (Oceania), Ojos del Salado (America de Sud), Pico de Orizaba (America de Nord), Sidley (Antarctica). Felicitări! Ești prima alpinistă din lume care a terminat acest circuit, pe data de 24 ianuarie, prin ascensiunea pe Mount Sidley – 4285 m – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Ești totodată și prima alpinistă din lume care a urcat pe Mount Sidley.
Ai făcut parte din prima echipă de alpiniști care a urcat vreodată pe acest vulcan antarctic. Cum s-a desfășurat această ascensiune? Ce ai simțit când ai pus piciorul pe vârf, fiind conștientă că nimeni nu a mai ajuns prin acele locuri?

COCO: Echipa care a urcat pentru prima dată Mount Sidley a fost formată din Alex Abramov – Rusia, Scott Woolams – SUA, Mario Trimeri – Italia și cu mine. Fiind prima expediție care își propunea să escaladeze acest munte, încă de la început au fost probleme caracteristice oricărei premiere, care au fost soluționate rând pe rând de către toți membrii echipei, echipa lărgită fiind formată din cei mai buni oameni care puteau face față acestei noutăți. În avion au fost patru piloți experimentați și, ajungând aproape de Sidley, Scott Woolams a hotărât să înconjurăm muntele de două ori înainte de aterizare, pentru a-l vedea îndeaproape și pentru a ne face fiecare o idee despre ruta optimă de abordat. Dupa ce piloții au studiat condițiile și curenții de aer, au simulat trei aterizări, după care am aterizat destul de aproape de baza muntelui, astfel încât apropierea a fost mult ușurată. Am început drumul pe schiuri de tură, dar panta se făcea din ce în ce mai aspră așa că, la vreo oră de tabără, am dat schiurile jos și ne-am pus colțarii. După vreo 7 ore de mers am hotărât că lângă niște stânci mari, cam la 700m diferență de nivel față de locul unde aștepta avionul, e un loc foarte bun pentru pus tabăra, așa că am rămas acolo peste noapte (adică am dormit acolo câteva ore, ca noapte nu e).

Urma ziua de vârf. Tot încercam să îmi imaginez cum o să fie, cât de lung și cam pe unde o să fie traseul. A doua zi am avut ocazia să aflu că am mers cam pe unde îmi imaginam eu. Când am plecat, ne așteptam să fie foarte mult de mers (eram pregătiți pentru vreo 15 ore). Prima parte a zilei de vârf am mers pe lângă morenă, apoi am început să traversam către o porțiune abruptă, cu gheață, unde a fost cel mai dificil, tehnic vorbind. Acolo am folosit, pentru siguranță, pitoane de gheață și ne-am mișcat mult mai încet. După aceea am ajuns la o porțiune cu blocuri mari de gheață printre care am mers până aproape de vârf, ultima parte fiind o creastă lungă cu gheață. Partea cu blocurile de gheață am numit-o “mushrooms”, a fost ceva ce nici unul din noi nu mai văzuse până atunci. Eram conștienți că suntem prima echipă ce urca pe acest munte și acest lucru l-am simțit când am căutat prin încercări repetate ruta către vârf. Am parcurs toată creasta, urmărind altimetrul, să vedem care e cel mai înalt punct al ei. Am găsit două vârfuri apropiate ca înălțime – cele mai înalte. Pe fiecare dintre ele am facut poze toți patru, dând frâu liber emoției și bucuriei care ne-au stăpânit din momentul atingerii crestei principale.

CD: În această expediție, tatăl și antrenorul tău, Ovidiu Popescu, cel care ți-a îndrumat pașii pe munte din fragedă copilărie, te-a însoțit doar până în Punta Arenas – Chile. Pentru prima dată ai “atacat” muntele alături de coechipieri, dar fără tatăl tău. A fost mai dificilă astfel ascensiunea?

COCO: Pe munte ești singur mereu, ascensiunea se face în echipă, dar nimeni nu se bazează pe celălalt, fiecare încearcă să contribuie cu ce are mai bun, dar nu așteaptă ajutorul celorlalți. Din acest punct de vedere a durat foarte puțin timp să le demonstrez coechipierilor că nu au de ce să mă considere un copil, cum instinctiv procedau până își aduceau aminte de palmaresul meu și până am făcut primele ture de aclimatizare și am așezat prima tabără. E adevarat că în perioada de așteptare între cele două vârfuri și în momentele fericite, când le-am atins, aș fi vrut să fie și tata acolo, obișnuită fiind să împărtășesc și clipele de îndoială și nesiguranță, ca și clipele de bucurie cu el.

CD: Te rog să povestești cititorilor publicației noastre o întâmplare deosebită din această expediție internațională.

COCO: Nivelul cel mai înalt de performanță în alpinism este parcurgerea unui traseu în premieră, lucru care mie mi s-a întâmplat prima dată pe Mount Sidley, având și ocazia rară de a cunoaște o întreagă zonă puțin cercetată și un munte pe care până atunci nu mai ajunsese nimeni. Deci momentul deosebit al acestei expediții a fost cel al atingerii vârfului Mt. Sidley. Pe creastă eram legați în coardă și, în mod firesc, am fi ajuns într-o anumită ordine. Așa că ne-am așteptat unii pe alții și am pus piciorul pe vârf toți în același timp, împărțind bucuria premierei.

CD: Unde te-a găsit cumpăna dintre ani? Ce planuri ai pentru anul 2011? Cum reușești să împaci antrenamentul, expedițiile alpine cu pregătirea academică?

COCO: La Revelion eram în tabăra de bază pe Mount Vinson, toți au încercat să marcheze momentul cu veselie, ne bucuram pentru fiecare membru al expediției împreună cu care serbam trecerea dintre ani, conform fusului orar din țara natală.
În 2011 vreau să închei cu bine anul școlar la Liceul din Râșnov, unde sunt elevă la secția Turism – bilingv german, și să continui activitatea de performanță în alpinism, probabil și ascensiunea Mt. Everest.

CD: În vederea încheierii circuitului Seven Summits, ultimul vârf rămas este Everestul (Asia). Înainte de întoarcerea în țară, a avut loc ascensiunea vârfului Ojos del Salado în deșertul Atacama (Chile), conceput ca un program de aclimatizare pentru Everest. Pe când este planificată escaladarea Everestului?

COCO: Expedițiile în lumea sportivă sunt privite ca și competiții și prin ceea ce am realizat până acum cred că mi-am câștigat dreptul de a participa la competiția reprezentată de o expediție pentru Everest. Ca orice sportiv încerc să mă pregătesc și să mă prezint cât mai bine la fiecare competiție, deci pot să sper că voi participa la expediția din luna aprilie a acestui an. Atingerea vârfului rămâne un obiectiv, deocamdată pot spune numai că voi participa la această ascensiune.

CD: Îți mulțumesc pentru cele împărtășite cititorilor publicației ACUM și îți doresc ca expediția pentru cucerirea Everestului să fie o reușită deplină.