mai mult ca sigur că prin articulațiile mele scrâșnesc oameni
din moment ce mă identific reumatismal
cu durerile din mine

chiar și când mă așez îi simt cum țipă
dedesubt
sufletele se fac arcuri arcuri
se strâng în ele
înțepenesc

cred că ațipesc un timp ori poate că
unii mor
nu mai aud decât o balansare chinuită
a vreunuia mai abil
petrecut pe sub brațul rezemat
citindu-mi în ochii indeciși
fenomenologia

apoi ies dinlăuntru de parcă aș fi făcută din mii de uși
dintr-odată nu mă mai doare nimic
sar
ca și când acele arcuri se destind

afară se cunună copacii
nu știu cine aruncă peste ei florile bunăstării

(28 aprilie 2011)