mă așez în genunchi
în tăcerea prelungă
pe sub ei cineva șlefuiește
așază fiecare piatră din mine

m-am obișnuit să vorbesc singură
de fapt cineva mă ascultă
de câte ori mărturisesc
mă simt mult mai bine

umăr lângă umăr enoriașe zile
se apleacă la misa gândurilor
cu fruntea aproape de urmele trecerii sale

un fagure de lumină îmi îndulcește simțurile
aș putea să privesc în față tot răul

el nu glumește niciodată când
zidește

între frământările mele
lasă ușa într-un fel deschisă
apoi trece pragul


(14 mai 2011)