„Mă urc la tranvaiul târziu
bătrân și plictisit de același drum
Și greu mă așez pe-un scaun rapciugit,
de unde privesc la strada plictisită
udă și murdară
Și la oamenii de ceară…

Zâmbesc
Și-n momentul acela,
Doar la ea mă gândesc;
La o zână
ce răul mi-l alungă
și sufletul mi-l videcă.
Scot un caiet cu coperți vechi
și-un pix cu capul ronțăit
Și scriu plictisit…

I scriu o poezie
Într-o noapte pustie
Într-un tranvai târziu
Pe același greu și neuitat drum.
O termin de scris și stau,
mă gândesc din nou la ea
Și-n clipa aceea
Ea se așază lângă mine
Și ușor îmi spune:
«Numele nu mi-l uita
Demon cu piele de catifea.
Privește-mă
și iubește-mă
Dar numele nu mi-l uita
Pentru că eu sunt zâna ta».
Se ridică și pleacă
Și singur sunt din nou parcă
dar nu este așa
Langă mine este zâna mea.”