într-o noapte îi apăru în vis.
era cum era el, doar că nu avea ochi
iar în loc de sprâncene îi crescuseră aripi de înger.
avea aripi albe răsfrânte pe arcadă și o atingea pe ea, ușor, în vis, pe obraz.
plângea își spunea poate e ceva ce nu văd.
din semnele neînțelese, l-am văzut cum se metamorfoza
mai întâi sprâncenele, apoi brațele s-au alungit până au împrumutat perfecțiunea aripii. îl strigam în suflet, îl imploram să se oprească.
mai așteaptă! îmi va fi atât, atât de dor.
mă alungeam ca o lacrimă în timp ce el se rotunjea ca o aripă.
unde-ți sunt ochii?
unde ți-e glasul?
unde ți-e părul?
unde ești tu?
promite-mi. promite-mi că nu vei uita, că te voi găsi repede chiar și așa, înger, cum ești acum.