rămăsesem în urmă
cu gândul
la o floare...una albastră
si iubita mea nu era in prejmă
ci plecată
in străfundul neguros
al imboldurilor unui cal nărăvaș
ce-și trântea toți călăretii , iar
soarele stralucea
tare!

luna pitică spunea
pe deasupra dealurilor
pline de flori:
-luați si voi de la mine lumină si flux !

iubita zbura cu Pegas
printre stele
iar noi,eu si cu luna
o vegheam.
o vegheam.

vecinilor le arătam din când in când
cum să moară frumos
si să cadă de pe
cai albi,ori dacă nu
îi consultam si le înrâuram viața
pe făgasul vindecării...iar
întunericul venea
iremediabil,indispensabil si
îi lua cu el.

într-o seară lumina lunii era intensă.
afară se odihnea
inima mea peste care in fiecare dimineata
tara aceasta își șterge picioarele... și din care
sângele cald irupe-n exterior pentru a iriga campurile intinse
din care se hranesc neincetat toate iubitele mele
actuale,trecute ...si cresc.

atunci,s-a întâmplat ceea ce toată lumea bănuia
pe la colțuri,anume :
cocorii au plecat in țările calde!