Am douăzeci și trei de ani. Sunt rus
și-mi place să mă cheme Sasha.
Din după-amiaza de ieri pînă acum
au trecut cinzecișioptdeorepatruminute.
Sunt două nopți de cînd stau ca o marionetă în pat
și-mi privesc agitat luna. Cu femeia asta n-am voie să
fac dragoste dacă lumina-i umple pîntecul.
Scîncete de fluturi/copii/stele sau păsări ar umple
dormitorul în fiecare dimineață la șase, iar
mami și tati nu s-au născut încă.

Noaptea îmi intră în dormitor ca o pisică albă
și mă gîndesc cum să o înghit măcar azi. Mi-e somn.
Au trecut cinzecișioptdeorepatruminute
de cînd nu pot să fac altceva decît să mi-o închipui pe Diana.
Am citit ultimul ei poem. Știu că nu m-a iubit, dar pot să o învăț.
Nu pe Diana care-o știați, nu, am alta. Mi-am făcut una din lut.
Cred că iubirea mea îi crește plămîni.
Poate în curînd începe să vorbească.
O să-i zic Anca. Așa-mi place mai mult.
Stă acum la balcon cu ochii hipnotizați
în pagina „poemului perfect”.
O vede sau nu, Anca
e o diană care mă iubește.