O, ce egoism pare să-mi țină
loc de pași prin neumblate
și ce tăcere mă-nciorchină
pe-un înțeles cu gură strâmbă și la spate.

M-așteaptă fericirea-n ea: la poartă
să îi bat, să țip, să-i dau de urmă...
Eu fug: îmi pare, prin cuvinte, moartă,
mult coborâtă-n peisaj de turmă.

O formă, pe văzute, cam ușoară
în ea mă ține, luminii mă dă mită
când cad din ea, cu ea toate să-mi doară
de nu mai văd cât poate iarba fi de înflorită.

O, ce egoism pare să-mi țină
loc de-o altfel de culoare
și ce ochi gol de retină
mă dă nopții, acru, de mâncare....!