Visam un vis cuminte. Un vis despre noi doi.
Eram la țărmul mării, stăteam îmbrățișați,
Îți sărutam cu grijă buzele dulci și moi,
Pierdut pe veci în ochii-ți căprui, catifelați.

Prin păr îți juca vântul, șuvițe castanii
Cădeau rebel pe tâmple și umerii tăi goi,
Pe cerul nopții, aștrii păreau atât de vii,
Păreau să strălucească anume pentru noi.

Și-n calmul sfânt, nirvanic, doar marea se-auzea,
Strunind domoale valuri spre țărmul adormit,
Pe luciul apei, luna, cochetă se-oglindea,
Þesând cu fir de aur, albastrul nesfârșit.

Tu îmi zâmbeai tăcută și–n ochi îți strălucea
Atâta fericire cât n-ai cuprins vreodată,
Nu ne păsa de nimeni, tu erai lumea mea,
La fel cum pentru tine, eram eu, lumea toată.

Nisipul fin și reavăn, ne-a fost al nopții pat
Și cerul în albastru satin ne învelise,
Când deschisesem ochii, în brațe te-am aflat,
Un vis la țărmul mării, ce mi se-ndeplinise.