era noapte în parcul cu tei somnambuli
și fata asta nu avea nici măcar
o reflexie să o țină de mână
e greu să treci dincolo de frică s-o trântești de pământ
fără să tremuri măcar puțin în tine
gândea ea în timp ce inima
i se micșora până la dimensiunile unei lacrimi

pentru că lumea nu era un loc
așa de plăcut sau confortabil
își îneca zilnic ochii
să simtă nisip printre gene
și pești mici lipiți de pleoape

blocuri mărețe ca niște preoți triști
-de la balcoane poți doar să aluneci prin aer-
la naiba cu oameni statui
spectacolul derizoriu îmbrăcat în plastic

undeva
la capătul celălalt al globului
un el își făcea coadă de pește

și piatra
ce-i aluneca pe spate
ca un rucsac
era o mantie de corali
mai frumoși decât viața însăși.