nu știu
aș vrea să cred că azi viața îmi aparține
deși parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzația că aștept pe cineva
și că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămașa albă cea cu gulerul lat
costumul și cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămași de la nunta fiului meu

între mine și distanța de afară există multă ceață
mi-au amorțit brațele și încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aș avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
și mi-e puțin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ține cont de sentimente și lucruri
nu văd nici oameni decât un spațiu îngust
și umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă