un pas mă vâră îndărăt,
un pas mă-ndeamnă să pășesc,
deși aș vrea să mă întorc,
nu pot acum să mă opresc.

alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc,
deși vântu-mi spintecă chipul.
mai am un pas să poposesc,
de nu mă va-nghiți nisipul.

și am mai fost cândva aici,
în fața arborelui sterp.
urechi ce dor și ochii mici
și mii de stânci înfipte-n piept.

cu mâna prind un trunchi uscat
și simt nimicul cum mă-neacă,
urcând cu gândul în păcat,
simt un picior cum se fereacă.

cu capu-n jos și spate drept,
vise, curgând din buzunare
și mâinile înfipte-n piept.
nu am nimic și totuși doare.

piciorul strâmb mă tine viu,
știind că totuși mai am trup,
părăsit parcă-n pustiu
mai am de-atâtea să mă rup.


cad într-un vis pierdut cu firea,
mă uit de tot ce-a fost real.
îmi mai rămâne amintirea
de ucigaș sentimental.