Un boț de argilă,
sta pitit prin cerc de ape;
prea mult soare,
stuf și floare
lăcrimând...
surâzând,
tu pe aproape,
mâna o scufunzi adânc,
până la un boț nătâng...
tremurând se înfășoară,
după mâna ta într-o doară
și-amețit de chipul tandru,
ca un copilandru,
se ascunde lângă foc,
învârtindu-se în loc...
vâlvătaie săgetând sufletu-n două,
îl transformă-n forma nouă,
transmutând din boț plăpând,
universul în bol arzând,
vibrând în nopți fără de stele,
când se-mpletesc între andrele,
pașii însângerați de dor...
e doar fior
în noapte adâncă
și-n focul de la vatră,
gândul arde lăcrimat,
ce s-a-ntâmplat?
înfiorat,
doar bolul
zvâcnind în șuier la un por,
deschis de plita ruginită,
s-a destrămat în cioburi multe,
neputând să mai asculte,
legende din răstimp...
e focul inimii doar ghimp!