rămăsesem o statuie
în trupul meu spațios crescut peste noapte
copilul fugise ca un râu fără albie
printe blocurile mici și gri
ferite de limba încinsă a lunii
aici la periferia universului
mi-am privit pielea dospită
și-apoi spinarea copilului din depărtare
crestând moalele orizontului
ce curaj mi-am spus
m-am așezat în pat făcând un șanț subțire
în pătură de parcă în locul meu
ar fi zăcut o funie de plumb