încet-încet se-așterne pe coline toamna


încet încet se-așterne pe coline toamna,
grădina se scufundă-n galben
prin pielea cerului albastră,
doar mere roșii se mai văd în zare.
cu degetele răcoroase vântul
trece prin părul meu albit de vreme
amintind de lumina extenuantă de pe dealuri
care cade peste apele rătăcite
către valea aprinsă în flăcări…

în noaptea asta s-a oprit aici toamna,
mai întâi un firișor de nor,
un fir de fum peste vechile case,
apoi un vânt rece ca o adiere…

verdele se transformă în galben-ruginiu,
muntele parcă e un fruct strivit,
dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur,
apa cară la vale aurul toamnei
sorbind din albastru fărâme de halou
ce duc spre infinit.

o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara ,
o nebunie de sunete și culori,
dănțuind și cântând în clarul luminii.


vreau să văd păsările călătoare
zburând incandescente
sub bolta unei sărbători udate cu vin
la masa lui Dionysos…

mireasma visului se rostogolește în spațiu
în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare
pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei.

țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele,
toamna bate la ușă și ne face cu ochiul,
rupe din grădini tulpinile uscate,
culege florile, le cară în glastre, făcute buchet,
împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă,
acompaniată de o muzică lentă,
doar crizantemele-un foc aprins, roșu închis-
pe care-l leagănă și dispare
spre un galben ce radiază uluitoare irizări,
îi mai stau în cale câtva timp…

în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito,
am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri
în care cânta un disc răgușit
și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren,
unul din altul am plecat fiecare în altă parte,
știu că ne vom repeta în firele de iarbă,
îți mulțumesc pentru clipele frumoase,
ai alergat pe o costișă abruptă singură
precum o frunză în flăcări pe urmele ultimului vagon…
1 septembrie 2011