pe această întindere de nisip
arsă de soare
îți voi așterne la picioare
amurgul unui suflet bântuit
ce n-a înțeles logica pustiului, nebunia...

nisipurile iși plâng deseori nerodirea...
să fie blestemul celui învins?
apele s-au închis grăbite în adâncuri
refuzându-le jelirea... tânguirea...
... sfâșietor e strigătul în deșert
a celui ucis
de nepăsare...

în această oază de nisipuri mișcătoare
se-adună pe-nserat
fecioare de rouă
ce-așteaptă pe cel însetat – rătăcind
în curgerea unui timp obosit, deprimat...

... e ora când adevărul se surpă
... e timpul ca stele nopții să moară...

se-așterne amurgul peste zare
și peste ochiul stins al deșertului
ce n-a mai putut să vadă
agonia ta
căutând urme de pași
în cele mai sumbre vise, bântuite
de speranță...

26 august 2011