o vrabie se rostogolește spre tine
ca o minge aruncată peste orizont –
lanțul de aramă se leagănă în vișin
– o gură suflă aerul
până dincolo de munții ghemuiți sub cer.

un ocean scuturat de febră plutește
peste floarea ta palidă.
îi vorbești despre apa din ciubărașe
și preumblările pe stânci, despre scurtimea
unei bucurii fără motiv în locul de lângă sobă.
ea – planta – soarbe un strop de sânge
cum ai bea într-o seară – înghițitură cu înghițitură –
dragostea – își ascunde frământarea
la auzul unui ciripit slab, în paie.

sub povara unui joc în care te-ai prins,
cineva te privește cu ură –
fața schimonosită, râsul vulgar
sunt depărtarea însăși, traversată
de laserul cu care cauți în corp
o fereastră – ploaia îți seceră coapsa,
fibrele ei le strângi în mănunchiuri
groase, pentru nopțile albe.

îndrăgești streașina spartă:
picurii ei aruncă pe trepte
arcul frânt de culori – e
primul vis de la naștere.