și iată că astăzi de cincisprezece septembrie
din ultimul tău an, nu din vise
și nici din realitatea ta, mă voi înfrupta.
din fotografiile julite voi înghiți în final
cerul de deasupra ta. te voi lăsa să te exciți
sau să te retragi între coapsele unui nufăr.
abia apoi cu gura plină de blana cailor
te voi lăsa să-mi răzuiești inima de plumb.
te ridici și îți împingi degetele
până în oasele mele. măduva miroase
ca frunzele de toamnă și la marginea ochilor mei
plutesc fierbinți păsări ruginite. le analizezi
și îți dai seama, în cele din urmă, că au avut ouă.
limba mea se mișcă acum ca un sunet liber
pe care îl scoate o locomotivă care stă de vorbă
cu răbdarea. dar tu nu îți dai seama
că de fapt seară de seară niște trompe uriașe
își înghesuie în partea mea de lumină,
partea lor mlăștinoasă. buzele tale reacționează
totuși ca niște flashuri. când sunt roșii
înțeleg că suntem amândoi vii. că dumnezeu
e simpatic și nu dă târcoale după fete de genul tău.
când sunt de orice altă culoare îmi dau seama
că la suprafață trupul tău imită o salcie
a cărui apetit se afundă în gălețile cu îngeri.
în mijlocul tău mă hrănesc cu un poem
și verific lumina care pe marginea patului
își potrivește ceara după mâinile tale. camera
cu totul a început să curgă ca un text. strălucește
ca un diamant cu statuia-i pe cer.
nu mișcăm nici un obiect, decât niște tocuri
care îți colorează stilul. tu ești femeie și mă lovești
ireproșabil în piept. așa e singurătatea noastră.
bate din picioare până când niște coaste
îi spune că-i dor de ea. la marginea lumii
ziua aceasta ca o duminică se umple de suferință…