departe de poemele mele

departe de poemele mele
în această toamnă
totul e galben și trist-
o frunză veștedă bătută de vânturi…
departe de poemele mele-
și strâns lipite de ele totuși-
iubitele trec prin fața ochilor ca niște naiade,
se înclină peste cuiburile părăsite de foșnetul aripilor,
de unde, chipul lor unduios,
își aruncă strălucirea în memorie.
răcoarea aici nu e a marmurei
nici a haitelor de frunze de aramă,
septembrie spală câmpul și-l îmbracă
în veșminte de ceară,
peste tot doar septrembrie,
zeul tutelar al toamnei,
peste care cad strugurii și merele
sub dansul sălbatec al lui Dionysos
care se destrăbălează în tonuri de muzici balcanice,
un nor de sticlă sub formă de inimă
parcă oftează după fericirea pierdută,
laptele zorilor, tulbure și plin de ceață,
îmi vin în minte povești cu zâne
iar din spatele pleoapelor se ivește iarna
cu zăpada ei ireală
care șterge urmele noastre și umbrele soarelui,
ducăndu-ne-n lumile de vis,
atâtea miracole în zadar
care îmi ating memoria…
îmi vine să –mi iubesc moartea, fluviile, pădurile,
tăcerea iubitei care este sfârșitul lumii,
de ce putrezesc toate,
acea panglică palidă a munților,
pe Holderlin care trăiește umil,
departe de el, însingurat, cufundat în tristețe.
murdăria cerului se întinde nemărginită,
deschisă nostalgiei,
fruntea rămâne mută
în tăcere caut un sens, dacă această viață
năvălește spre un sfârșit,
ce să mai spun despre moarte,
o cicatrice țipătoare, apoi un nimic banal.
mulțumesc că-n dumbrăvile toamnei
mă simt liber să circul ca o gazelă prin junglă
ascultând scurgerea timpului,
privind ruinele vămuite de întâmplări,
de fapt nu fac altceva decât să stau în mijlocul vremii
și vorba lui Zeus,
să sparg clipa.

aș vrea să trăiesc în afara poemului,
într-un hotel de cinci stele,
cu faldurile cuverturii care mă mângâie,
cu jaluzelele trase și să aștept istoria care nu a sosit
care va sosi în afara mea
cu visul inexplorabil ce nu se poate măsura,
atingând eternitatea.

19 septembrie 2011