Pe drumuri neștiute, mi-am rătăcit credința,
Pășind naiv prin viață spre-a-mi împlini voința.
Și m-am pierdut pe mine, în timpul ce-a trecut.
Ce-am mai rămas acum, e sufletul meu mut.
Tot inspirând iluzii, mi-am anulat prezentul
Și-am ancorat în mine, doar, vidul și absentul.
Trecând mereu prin umbre, goleam din mine viața,
Prin orizonturi sumbre, de mi-a murit speranța.
Amaru – mi era frate, singurătatea… soră
Și vorbele deșarte se auzeau în orice oră.
Mă-nvăluia doar chinul, ce-mi asana vigoarea
Și-au adâncit continuu , în mine… disperarea.