Sunt momente în viața mea
când înțepenesc și nu mă pot mișca;
un chin se ivește din adâncuri venit,
ființa-mi cuprinde sunt încremenit.

Sufăr de sete lâng-o fântână;
soarele arde dar nu e lumină;
Voci din infern șoptesc necontenit,
șoptesc și eu, căci glasul mi-a pierit.

Pe trup cicatrici apar și rămân;
rănile-s tratate cu venin.
Un suflet bătrân stă captiv, resemnat,
în trupul unui tânăr nevinovat.

Prin adâncul ființei vâjâie vântul;
harpoane de ceață-mi urmăresc gândul;
inima mi se transformă în gheață.
O viață de om îmi trece prin față.

Plouă în suflet, nori negri s-adună,
n-am loc să m-ascund, vine furtună.
Haosul domnește, furtuna a-nceput...
Prin întuneric m-am rătăcit.

În jurul meu fulgerele fac lumină,
la tot pasul fulgeră și tună;
din mijlocul furtunei să plec am vrut,
dar m-a lovit un trăsnet și am căzut.

Vulturul sorții din viață-mi ciupește;
sufletul se zbate și mă jelește.
Așa mă chinuiesc în locuri pustiite,
În locuri ce n-au fost și nici vor fi găsite...