privesc împrejurul odăii și simt,
aș putea fi chiar eu, sau cu totul altceva...
aceste semne de viață.
ar putea fi umbra din lumina-ncețoșată
a astrului crepuscul, jucând printre obloane,
sau șoaptele vântului, strecurându-se pe gaura cheii.
ar putea fi acel păianjen care,
pe-un perete mucegăit, își târăște tăcerea...
aceste semne de viața,
ar putea fi însăși mișcarea pământului și-a stelelor,
sau statornicia cerului ce le îmbracă.
ar putea fi iraționala rațiune a lumii
ce ne poartă spre existență...

le simt,
aceste semne de viață.
prelingâdu-se parcă, pe șira spinării.
precum mii de viermi,
hulpav înfruptându-se din pieptul meu,
așteptând să moară-n fluturi.
precum vulturi rotind cerul de deasupra
minții-mi paralizate,
așteptând să-mi roadă ochii și să îmi bea sufletul.
le simt chiar în soclul realității noastre,
precum lutul primordial ce ne-a dat formă,
precum suflul primordial ce ne-a dat ființă...

încă sunt aici, în această odaie obscură.
încă ceea ce simt ar putea fi eu, sau cu totul altceva...
aceste semne de viață ce nu-și găsesc înțeles
de încerc să le traduc în cuvinte,
nefiind mai mult decât semne.