Agonizând atâtea zâmbete în camere lugubre
Devii un suflet gol, un suflet odios,
Þi-e viața manuscris umplut de false timbre,
În care ciripesc doar păsări din Stymphalos!

Răsare cel ce mângâie și suflete și trupuri-
Ambasador ceresc venit în lumea a treia-
Tu rătăcești pierdut prin multele tumulturi,
Spre tihna sufletească... nu poate fi el cheia...

Sub măștile, cu fond uman, purtate zi de zi
Încă mai dăinuie penajul din vremurile-ntâi,
Cândva, arheul surghiunit în trup se va trezi,
Ș-atunci tu vei alege; tu ce vrei să rămâi?

Tu poți alege să vâslești spre zări de împlinire
Ori, sedentar, poți să aștepți să te-nțeleagă lumea,
Dar poate n-ai să știi nicicând că toți suntem iubire,
Sau că veșmântul inimii e numai rugăciunea...

Alergi prin viață, interval creat de cel ce ți se-ascunde,
Atins, la fiecare pas, de cântecul oniric;
Putea-vei rătăci pe câi ce duc oriunde,
Dar cine te-nsoțește? Absenteismul liric...

Închinare:

În rolul Sfinxului e timpul; Edip- toți muritorii.
La fel, o singură-ntrebare e pașaport prin vamă:
Cine se stinge mai întâi, știind c-apucă zorii,
Dar mai apoi, deșertăciunea, spre vanitate-l cheamă?