toamna se așază peste cartier
ca pânza unui balon
mai vezi din loc în loc o mână cum se zbate
și apoi liniște
rămâne doar casa ciupercă din parc
mă așteaptă sub acoperișul ei roșu
atunci am nevoie de mâna ta mică
să o simt cum respiră cald într-a mea
să te trag înăuntru
zâmbetul tău
suflă cu forța a mii de libelule
în pânza de deasupra
de la depărtare vezi cozile-npletite
a două fetițe
se leagănă ca o mirare
deasupra parcului

*

shhhh... fă liniște
am să-ți spun o poveste despre frunze
au culoarea uniformei bunicului
cineva mi-a spus că
bunicul avea mustață de hitler
stătea pe un scaun verde să se uite la găini
bunicul era un om bun
și-atunci am știu că bunătatea înseamnă
să semeni cu hitler și să stai pe un scaun verde
nu l-am întâlnit niciodată
dar am poza făcută pe 14 decembrie
când și-a adunat mâinile de parcă nu eram ale lui
apoi a zâmbit în fața cutiei negre
ca și când s-ar fi pregătit să moară

*
vezi tu, sonia
bunicul nu mă întristează
atât de mult pe cât ai crede
de fapt
e atât de după-amiază și atâta liniște
încât mi-e dor
de faptul că acum ai patru ani
ciorapii dungați
o mâna mică într-a mea
ochi de pisică
și știu că o să vină ziua
în care mâinile tale vor iubi
se vor juca seara cu pahare de votka
nu le vor mai căuta pe ale mele
înainte să adoarmă
iar eu am să rămân în dreptul căsuței ciupercă
ca o fetiță
în pantofi albi de lac
uitându-ma în sus
cum te înalți într-un balon dungat