Se sparg norii pe țigla casei –
bătrânul s-a așezat cuminte pe prispă,
pe o mână de dovleci tomnatici
stropi ușori;
un paianjen se leagănă în colț
nicio veste.

În candelă focu-i stingher
o icoană palidă își sterge ceara
de mâneca lui dreaptă.
În fața casei nucul bătrân
îmbrățișează aievea doi copii
răcorindu-le diminețile.
Îi schițez pe chip fărâme de timp –
la gura sobei copiii înghesuiți
unul într-altul și
zâmbetul știrb.
În toamnă pășesc cu sufletul
bâtrânul mă cheamă
să-i umplu tăcerea.