Nocturna

Cantul lisitei imi staruie-n auz,
luna plina peste spice arde;
fericit, in noaptea verii m-am ascuns,
fumul, peste vai, usor s-abate.
Vesel nu-s, nici trist, nu suspin inca;
vreau doar a padurii noapte-adanca;
nor in care ziua se afunda,
zvon de vant ce-n somn dealul mi-l zvanta,
gust de floare si umbra de apa;
toate-n cantec inima-mi adapa.


De ce cantul meu e neguros?
E regretul negru al mandriei.
De ce ziua-mi are doar apus?
A murit a visului faclie.
De ce vad doar muntii, vag, in zare?
Tinta ochilor e-n departare.
De ce florile-mi duhnesc palite?
Caci si zilele imi sunt ciuntite.
De ce apa raului e sumbra?
Fiindca-n mintea mea totul e umbra.


Domnisoara, te descant in fanul verii,
tu, tacere din inima mea,
cu credinta cant in faptul serii,
tu, cununa de stejar, verde si grea.

Nu mai caut flacari iluzorii,
strang in pumni aurul fericirii;
cercul vietii-n juru-mi se stramteaza;
timpul sta, doarme morisca treaza;
inainte-mi, un drum intunecat
spre-o necunoscuta casa m-a-ndrumat.