pașii se topesc în asfalt
sufletul sufocat în straturi adipoase
numără posibile căi de evadare...
mucegaiul și urâtul din clădirea gălăgioasă
își arată colții;
zilnic mă tem de pânza de păianjen,
să nu se extindă,
să nu răman captivă.
ochii lor sunt pete de culoare
aruncate la întâmplare peste un tablou trist,
o încercare eșuată de a înveseli
liftul care nu urcă niciodată.