Despre cei doi bunici n-am scris niciodată,
nu pentru că nu i-am cunoscut
sau m-aș teme de formule epuizate:
orice trunchi retezat
supraviețuiește prin lăstarii
hrăniți de rădăcinile trainice.

Eram copil, vedeam pe cer mici sfere de aer,
credeam că acolo sunt sufletele celor aleși.
Priveam la mama, priveam la tata –
ochii lor îmi dădeau același răspuns.

Când am învățat să desenez sfera,
vedeam și plinul din ea,
rotunjimile pe care aveam să le-ating
după finisarea colțurilor.

Am atins apoi culorile.
Eram îndrăgostit de verdele pur
și de nuanțele albastrului,
am umplut cuburile cu ele.
Așezam soarele într-un colț,
și el îmi povestea despre rătăcirea luminii.

Știu că această ecuație cu două necunoscute
e viața mea:
fără ele nu aș fi existat niciodată.
Bunicile aveau să le păstreze memoria
în firul de busuioc de la icoană,
ochii mamei și ochii tatei îmi grăiau despre ele.

N-am să fiu capăt de drum:
cineva are să ducă mai departe
minunea de-a fi.