doar impotenții mint că au văzut idei
în peșteră în iarbă sub pământ totu-i procesiune

sau absență

sentiment

singur păcătosul gâfâie cărând cerul către creastă

sângele acestei viețuitoare absurde e un cutremur
dărâmă grădinilor porțile
crivățul umple necontrolat pământul
de nea și de otravă

doar pentru el vom mai găsi în adâncul sufletului
o bucată aburind o rugăciune un colind

pentru că nimeni nu i-a cântat vreodată
sau măcar să-i fi șoptit la ureche vreuna dintre
poveștile uitate deja

sunt sigur că se vor naște din nou din urmele lăsate
prin zăpadă de puii ce nu au mai învățat să zboare
din pielea mânuțelor lipite de ger pe ghiozdan sau
chiar din ochii neprihăniți ai căprioarelor

„leru-i ler” îmi sună emfatic prefer
rotundul fructelor după care am tânjit cu adevărat
abia după ce am fugit cu picioare de iepure
de viața în sălbăticie
scoase din sân și mâncate tolănit peste trunchiul
prăbușit ca un pod peste gârlă

coaja arămie să-ți rămână pe incisivi
și să nu-ți mai acoperi dinții cu buzele
să sfidezi soarele
și dumnezeul lui de soare în decembrie rânjindu-i

apoi să îngheți
să nu mai suferi
pentru copiii tăi din simplul motiv că s-au născut
într-o Þară dintotdeauna pusă pe foc