oamenii apar ca lăcustele se lasă iarnă peste mine
apoi coboară când îngenunchez și îi îmbracă întunericul
dragostea era agățată de picioarele mele
(nu sări mai e timp încă nu ai putrezit pe interior
ești un măr frumos din care alții au mușcat cu sete
dar te transformi în pasăre nu în vierme)
mi-am făcut inima cruce
piei demon
tu esti viermele tu ești mărul
paharul pe care îl sparg dimineața în sevraj
ura pe care o colecționez din răni
toate ți se datorează .
*
marți 13 dimineața
dragostea deschidea un trup într-un sac negru
era cam frig strângea șireturile bocancilor
doamnă respectabilă purta mânuși din dantelă

(acum să vedem ce nu a funcționat aici
o inimă de porumbel voiajor
asta lipsea mecanismului)

*
sunt bine mama serios
uite ce perfect știu să-mi zbor fericirea asta nouă cu aromă de viciu
mai mint mama mai mătur sentimentele altora
doar sunt om ce dracu
moartea oricum mă vânează cu pietre
îmi coase pașii de pământ
dar aripile nu știu de ce
câteodată le simt
pumnale.