am săpat


am tot scobit în stânci de granit
și n-am dat de lacrimi,
am săpat în fântâni adânci
și n-am dat de apă,
am săpat în suflete
și n-am dat de sentimente,
am săpat în inimi
și n-am dat de iubire.

un cerșetor atunci mi-a spus:
lacrimile din stânci
au devenit cristale,
așteaptă degetele tale,
să mângâi ochii care-au plâns,
să mântui sufletul de patimi
și bietele sărmane lacrimi
să se transforme iar în râs.

să sapi fântâni cu apă dulce,
să pui la jghiaburi câte-o cruce,
să-ți lași din suflet o bucată
și apa va țâșni îndată.

să sapi în suflete cu dor,
c-o vorbă dulce, cu iubire
și să devii nemuritor,
din firea ta dând nemurire.

să sapi în inimi cu cuvinte,
cuvinte dulci, mângâietoare,
să-i dai iubitei câte-o floare,
căci niciun suflet nu se minte.


și cerșetorul mi-a mai spus
că a săpat și el la fel,
în stânci, în suflete, în inimi,
mi-a arătat și un inel.

avea o rană pân la os
și nu plângea că-i dureros,
dar toate astea le-a primit
târziu, după ce-a îmbătrânit
și m-a-ntrbat trecând pe drum
la ce-i mai folosesc acum?

joi, 15 decembrie 2011