Eram cu mult, demult,'nafara mea,
obosind jucându-mă de-a prinsa;
îmi era lumea-n flăcări și căzătoare ca o stea,
iar noaptea era prinsă-n beznă - neaprinsa.

Flori aplaudau - prin fluturi - lumina,
vestindu-și culorile la mine pe față;
copilul de iarbă înnebunea în retina
ce-avea să mă umple de moarte, de viață.

A venit apoi, cu o piatră în mână,
un înger, dând nume aproape la toate.
Încă-mi mai julesc genunchii-n țărână
când jocul de-a prinsa din drum mă abate.

Mi-e, Doamne, mi-e dor, cu toate, de-Atunci...!
Cu o mie și încă o mie de fluturi
în mine, mamă, de-ai putea să arunci
și-apoi imediat ca pe un pom să mă scuturi...