sufletul mi-e închis într-un țarc
din când în când mai linge drobul de sare
e frig și corpul lui pare un înger gonflabil
tu privești în liniștea mea și-mi numeri
mâinile prinse în memorie.
da, totul e alb, totul e negru,
totul e iubire, totul este imaginație.
de peste tot cad ochi. câte flori neliniștite.
câte zile pot pluti așa peste sângele meu.
sufletul mi-e închis într-o fântână
de aici el privește un punct alb
care se mișcă la stânga, se mișcă și la dreapta
ca o pendulă de ceas. e cald și diminețile toate
au început să miroase a lemn. ce frumos
deschid femeile fereastra. ce frumos
scot apă din mine. mă port ca și când
oamenii toți s-ar înghesui cu gălețile
să scoată cuvinte. dar, nu, nu mai am cuvinte
decât o cușcă de argilă în care mă rog să plouă.
nu râdeți. nimic nu vibrează aici
decât sufletul meu care linge drobul de sare,
decât trupul meu sforăindu-și
în liniște carnea împachetată în blugi.