cerul nu se poate abține din plâns privind în jos unde
toate bestiile își jelesc urâțenia la picioarele lumii
scrâșnirea dinților e singura alinare pe care mi-o permite bărbatul din mine

sub smuciri de înserare șterg luminile orașului rând pe rând
pașii singuri mi se sparg în spate ca baloanele de săpun
luna se decojește provocator în fața orașul și îi oferă nemurirea
drept ultimul spectacol al sezonului de circ

pieptul îmi rage după încă o migrenă divină
bate cu declarații de dragoste în cupe late pline cu țesut viu
umanitatea mea clipocește la marginea unui nume de femeie

mi-e dor de o tăcere simplă în bujorii obrajilor
parcă doar ieri gura unei dimineți cu tine mă sugea și îmi zicea numele în același timp
iar prezentul se bloca dinadins ca și când puneai codeină ca să ne îndulcești cafeaua

loviturile de grație trebuie să despice mai adânc de carne
în pumnul meu de litere dorm gândurile lui dumnezeu
până să verse foc pe pagini neutre

amețesc între un pahar de moët și două amintiri valide
ar fi atât de amuzant să îmi sparg capul de podeaua udă
dar e absurd să adorm fără să te țin de mână
nici măcar moartea nu-și murdărește copitele
ca să mă bage într-un somn si(n)gur